Sapanta, rasete de sub pamant

Eram de trei zile în maramureș și încă eram în tranziție. Iubeam liniștea din toată inima, dar mi se părea că eram prea egoist. Îmi dori...


Eram de trei zile în maramureș și încă eram în tranziție. Iubeam liniștea din toată inima, dar mi se părea că eram prea egoist. Îmi dorisem atâta timp această liniște și totuși simțeam că nu o merit. Nu o câștigasem. Credeam că e precum respectul, îl câștigi prin fapte, nu e îndeajuns doar să vrei.

Deși dacă până în Săpânța aveam doar trei sate, drumul nu-i chiar scurt. Totuși trebuie să ai răbdare și încredere în maramureșeni. Chiar dacă sunt unguri, români sau ucraineni, ei tot te vor ajuta.
Și coincidență face că am urcat într-o dubiță gălbui închisă cu numere de Ucraina, dar șoferul era maghiar. O să îi zic Zoltan, nu de alta, dar conversația noastră a fost mai mult prin semne și aceea de bază.

Săracul se chinuise să îmi zică de când am urcat că el se oprește până în Săpânța. Dar eu nu înțelegeam ce voia să zică prin ’’ în Săpânța nu, dar Săpânța ’’.
Eu tot repetam ’’da, da, Săpânța’’. Precum doi bătrâni surzi eram. Nu înțelegeam, dar le potriveam.

- Eu gata! Stânga fac. Și oprește mașina făcându-mi gest cu mâna dreaptă să cobor.
- Stați puțin. Dar mai e mult până în Săpânța? Întreb un om care nu era în stare să lege două cuvinte simple în română.  
- Nu, nu. Săpânța, ăăă. Și îmi face semn cu degetul arătător spre înainte. Aici mi-am dat seama că omul încerca să îmi spună că nu mai e mult, dar el nu avea drum în aceea direcție.

Cobor din mașina gălbuie și îi fac cu mâna și urlu către șofer ’’Saluut!’. Nu de alta, dar mașina chiar dacă stătea scotea un sunet destul de puternic.
El, puțin grăbit, agitat că tot îl țineam pe loc strigă din mașină ’’bucsu’’. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost ’’ăă, ăsta m-a înjurat cumva!?’’

Da, stai, poate omul te-a salutat și el, dar în limba lui. Am reținut ce o zis el și cu prima ocazie, când am dat de un om care cunoștea și maghiara l-am întrebat ce însemna. Era un simplu salut, dar în limba maghiară.
Rămas pe drum, la o intersecție, la câțiva kilometri între sate, mă gândeam că dacă o să mă vadă cineva, n-avea cum să nu oprească. Chiar așa s-a și întâmplat, la doar un minut după ce m-am despărțit de amicul meu ’’surd’’ o frumusețe de Dacie a oprit cu mici scârțâituri.

- Hai băiat, urci sau aștepți să se oprească motorul? E Dacie nu Mercedes.
- Da, da, cum să nu. Scuze!
- Nu-i bai. Unde poposim?
- Ce? Zgomotul mașinii parcă era mai puternic în interior decât în exterior. Înăuntru mașinii aveai impresia că erai deja lângă motor.
- Un’ te las?
- Aaa, Săpânța.
- Te duci să te amuzi la cei de la Domnul? Am presupus că și el se refera la cimitir și răspund afirmativ.
- Da. Am tot auzit de el și vreau să-l văd cu ochii mei.
- Să știi că-i frumos rău. Eu mi-am dus și copii și nepoții acolo. Așa află că noi, ăștia din Maramureș, nu ne temem de moarte.

M-a pus puțin pe gânduri ideea lor legată de moarte și să fiu sincer, încercam, dar în zadar. Ideologia mea nu concepea lipsa fricii față de necunoscut și implicit față de moarte. Totul îmi părea cam ciudat. Cum să nu îți fie frică de moarte? Acum serios vorbim.

M-am simțit puțin ciudat să intru în curtea unei biserici, iar curtea să fie plină de cruci colorate. La poartă dintr-o cutiuță mică un bătrânel mă întâmpinase cu un teanc plin de bilete. Doamne ce m-a speriat moșul!

Mi-am imaginat că în biserică nu voi găsi aglomerat, așa că am preferat să fac câteva cadre în biserică. Să simt ortodoxismul tradițional și pe urmă să stau la taifas cu cei din lumea de dincolo.
Schelele care îmbrățișau biserica prin exterior dădeau o imagine de vestigiu. Locașul de cult părea acum mai vechi, decât în original era. 

Cine ar fi crezut că va trebui să călătoresc sute de kilometrii ca într-un final să exclam ’’Da, omule, poate Dumnezeu e bun. Însă știu unde e. În Maramureș!’’

Liniștea e singurul medicament pentru spirit. Iar în Săpânța liniștea e la ea acasă. E aproape imposibil să găsești vreun loc, cât de micuț, agitat aici. Până și copii se amuză în tihnă în acest colț de țară.Asta mi-a plăcut enorm. Dacă în alte părți ale țării și nu numai copii sunt asociați cu zgomot, chicote și urlete, aici micuții îngerași zâmbesc nestingheriți și se bucură în tăcere. Ăsta-i spiritul nordic al țării.

Tot în liniște ne-am amuzat și noi, călătorii sau simplii turiști veniți să vedem pildele și tainele sculptate în lemnul albastru de Săpânța.
De la copii care s-au stins prea repede, până la bătrânii care au plecat după nepoței la ceruri. De la poveștile profesorilor sau viețile țăranilor, până la bătăliile soldaților care au căzut eroic pe câmpul de luptă. Toate au fost trecute de meșterul Stan Pătrașcu în lemn. 

You Might Also Like

0 comentarii