Timisoara, un weekend boem - Zestrea stramoseasca

Ultima zi în frumosul Banat a fost liniștită, mai mult în sânul naturii, mai mult solitar și meditativ. Numai că de această dat...


Ultima zi în frumosul Banat a fost liniștită, mai mult în sânul naturii, mai mult solitar și meditativ.
Numai că de această dată, ieșitul n-a mai fost în locurile urbane ale Timișoarei, ci în singurul loc pitoresc din acest oraș, Muzeul Satului Bănățean.

Lista era aproape completă, după doar două zile. Bine, cu siguranță voi reveni în Timișoara, iar de această dată voi avea o listă de două ori mai mare, cel puțin. Simt că mai trebuie să vizitez ceva.

Până atunci, m-am bucurat de liniștea verde și aerul curat din marginea Timișoarei. Satul amenajat în afara orașului în stil bănățean avea un iz de sârbesc, românesc, evreiesc, nemțesc. 

Cu certitudine și Banatul a avut, are și va avea o multitudine de culturi care i-au trecut și îi vor trece pragul.

Trecutul nu trebuie abandonat sub nicio formă ci păstrată în amintirea social ancestrală.

Uimitor era că în ziua în care am ajuns, cei din incinta muzeului se pregăteau pentru un festival gospodăresc care avea loc zilele următoare.
Ce coincidență, fix în ziua în care eu aveam să plec din Timișoara avea să debuteze festivalul, care părea destul de interesant.

După ce am suportat umbra cu o plăcere nemaivăzută, m-am așezat pe o băncuță din cele treizeci așezate în fața unei scene și am început să verific aparatul foto.

Din diagonală, trei doamne undeva pe la patruzeci, cincizeci de ani deja se benoclau la mine, mă studiau cu mare atenție și începuseră să șușotească.
Mă simțeam deja puțin ciudat. Stai, nu ți-am greșit cu nimic, iar tu deja mă vorbești pe la spate! Sau poate era doar sentimentul meu. Deja căldura soarelui își făcea efectul. 

Transpiram în prostie! Mă ridic de pe băncuța care mi-a atras atâtea priviri crispate și parcă cineva m-a împins și mai tare aproape de cele trei cucoane de când m-am ridicat de pe scândurile de lemn legate.

- Auzi, băiatu’! Tu ești de aici de la organizare?
- Ăăă, nu! De ce?
- Aaa, am crezut că puteam afla de la tine dacă putem face curat pe scenă sau nu.

Și astfel marele meu mister fusese elucidat, privirile ciudate primite din partea lor nu aveau decât să fie de la o banală întrebare.
Serios!
Off, Doamne, Adi!
Mi-am văzut tăcut de drum. 

Mi-am alungat orice gând din minte și am pornit gură-cască, când în dreapta, când în stânga. Nu de alta, dar așa erau potecile care ghidau drumul în tăcutul și liniștitul sat.

Verdele devenise atât de intens pe retina mea, încât deja mă simțeam în fosta grădină a Edenului.
Dintr-un fâneț își face aparența un hambar. Aici aveam să primesc o adevărată lecție despre agricultura strămoșească. Aici am văzut truda bătrânilor cu ‚noile’ mașinării ale secolului trecut. Cum aceștia au încercat să treacă de la munca fizică, epuizabilă și dură a săpilor și a cazmalelor, la căruțe și tractoare.

Muncile agricole au căpătat un alt contur. Acum ele deveniseră o industrie de bază a românilor de acu’ o sută de ani.
Am îngenunchiat liniștit în fața monștrilor cu colți de metal ieșiți la pensie și le-am mulțumit în locul rudelor care s-au folosit de ele.

Paradoxal, printre aceste ființe de metal sacre din agricultura modernă un mușuroi de furnici ținea să amintească și să laude munca brută. Șirul furnicilor fiind de cel puțin zece-cincisprezece metri.

You Might Also Like

2 comentarii