Holbav, la taină cu bătrânii codrului

Am pornit cu mintea deschisă, însetat de cunoaștere și cu speranța că voi găsi locuri frumoase. Da! Știam că o să găsesc câteva che...


Am pornit cu mintea deschisă, însetat de cunoaștere și cu speranța că voi găsi locuri frumoase. Da! Știam că o să găsesc câteva chestii interesante, auzisem o sumedenie de lucruri despre locațiile pe care doream să le văd. Păreri bune. Însă nu credeam că aveam să găsesc și oameni minunați.

Dacă m-ar fi întrebat cineva cu câteva minute înainte de a porni din București aș fi spus că voi înopta în Brașov ca să purced ulterior în Rupea. Însă de ce să pierd o zi degeaba când pot să văd ceva aproape de Brașov!?
Ajung în gară, în orașul de sub Tâmpa. Deși îl sunasem pe bunul meu prieten Dan, ca să ne întâlnim, modific povestea și plec spre autogară.

Pornesc spre singura ușă deschisă a fierului pe roți. Mă cocoț în mașină și fix în momentul în care am intrat în singurul compartiment al cutiei de metal îl întrezăresc pe șofer că făcea troc cu oamenii aflați pe scaunele micuțe ale mașinii.

-Hai tinere! Strigă șoferul în timp ce îmi băgam sticla cu apă în buzunarul de pe lateral al rucsacului.
Unde mergi?
-La Codlea, dar aș vrea să ajung în Holbav mai exact.
-Pfff, n-am cum să te ajut decât până în Codlea. Pe urmă așteaptă vis-a-vis de o intersecție. Îți arăt eu oricum, nu-i bai.

Minutele au trecut cât ai clipi, cei câțiva kilometri pe care trebuia să îi parcurg pentru a ajunge în Codlea au fost parcurși cât ai spune „pește”. La un moment dat, observ cu șoferul încetinește puțin, întoarce capul spre dreapta și mă caută din priviri. Văd lucrul ăsta și mă ridic de pe scaun. Îmi iau ghiozdanul într-o mână și mă îndrept către scaunul acestuia. Știam că omul avea să îmi zică ceva important dacă mă căuta cu privirea.

-Băiatul meu eu te las aici în intersecție. Mai departe trebuie să te duci pe străduța aceea și să aștepți. Stai la ocazie că trebuie să fie un autobuz sau vreun șofer bun care să te ajute.
-Mersi fain. Să aveți drumuri bune! Răspund și îi arunc o ultimă privire, în acest timp coboram calm din mașină și mă îndreptam spre locul indicat.

N-am stat prea mult în soare că în maxim trei minute un microbuz, mai mult gol decât plin, se apropie de mine și deschid portiera.
-Unde vrei să cobori? În deal sau în vale?
-Ăăă, la ieșirea din sat. Răspunsul meu a creat un mic zâmbet bleg pe chipul individului aflat la volan.
-Dealul e la intrare în sat, iar valea e centrul satului, acolo eu voi întoarce mașina și mă voi întoarce înapoi în Codlea.
-Ooo, atunci în centru și ies singur din sat.
-Dar ce vrei să faci mai exact sau unde vrei să ajungi?
-La ieșire din sat să pornesc spre pădure și dealuri. Vreau să fac fotografii.
-Apăi zii așa. Du-te sus pe dealul ăla din dreapta noastră! Îl vezi? Și vino înapoi, e frumoasă priveliștea de acolo.


Cobor din microbuz, salut respectuos șoferul amabil și pornesc prin drumul pietruit spre dealul cel înalt.
Peisajul din jurul meu mă lăsa fără cuvinte. Simțeam cum iarba cântă în timp ce se înălța de la sol. Închizând ochii și relaxându-mi mintea am început să simt fiecare vibrație a naturii pe fiecare parte a corpului meu. Eram fericit.

Mă pierd în pădurea din jurul meu. Munții sunt atât de făloși, stejarii și brazii colorează-n verde peisajul. Pe alocuri oamenii, puțini la număr, strâng fânul crescut pe culmile înalte și proaspete ale satului.
Natura a fost foarte darnică, cu acești oameni frumoși care, deși trudesc din greu la muncile câmpului, ei dansează pe islazurile înverzite. 

Pruncii sosiți cu părinții pe câmp ovaționează mama natură și cântă de fericire în timp ce cei mari ridică bucatele de pe sol și le adună laolaltă. Privesc uimit și atent la acest peisaj unic și luminos în timp ce pe lângă mine trece un car tras de-un frumos cal brun.

-Pptttrrrr, hoo! Hai băiat, unde mergi? Se întoarce către mine căruțașul bătrânel.
-Vreau să ajung la dealul acela mare din dreapta. E mult?
-Pe jos cam e flăcău. Nu vrei sa urci în căruță? Te duc eu acolo, că oricum în direcția aia merg și eu.
-Da, de ce nu. Mulțumesc din inimă.

Tot drumul până în deal a fost precum un dans ciudat. Un mic periplu pe un drum sătesc. Așezat cu spatele către drum am putut vedea cum în urma mea tot praful se așeza. Se liniștea la loc, după ce copitele calului l-au deranjat din somnul veșnic.

Se ridicase atât de tare, încât aerul era acoperit de o perdea cenușiu-aurie. Totul părea atât de straniu. Deși muntele era de un verde clar, drumul era dificil de parcurs. Gropile din ulița câmpului dădeau probleme și motorașilor care treceau pe lângă noi.
La viteza lor, eu, nea Ion și calul său păream trei broaște obosite. 

Vântul m-a îmbrățișat când mi-am luat la revedere de la taica Ion. În munți n-am fost niciodată singur, chiar dacă n-am fost mereu înconjurat de oameni.

Șoaptele brazilor m-au ghidat lejer, pe urmă din creasta dealului până în valea unde se afla satul. Era aproape ora două după-amiaza, soarele bătea destul de tare, parcă mă certa că am pornit la drum atât de mult timp. Dar asta nu m-a descurajat să îmi văd de calea mea. M-am așezat la umbra unui copac și am privit în tihnă minute bune priveliștea care se descoperea în jurul meu precum o domniță timidă la apus de soare. Era o liniște nemaiîntâlnită.

You Might Also Like

0 comentarii