Alba Iulia, capitala romanilor de pretutideni

Asfaltul ud și albastrui a devenit o linie subțire foarte cunoscută în munții țării. M-am trezit după un somn greoi, neliniștit și...



Asfaltul ud și albastrui a devenit o linie subțire foarte cunoscută în munții țării. M-am trezit după un somn greoi, neliniștit și obositor de patru ore.
Doar ce scăpasem de la muncă și deja mă urcasem din nou în mașină cu gândul setat pe munte și peisaje pitorești.
Starea de stand-by fusese întreruptă de un telefon matinal din partea părinților.

-Pe unde ești Adi? se aude de la celalalt capăt vocea caldă și curioasă a mamei.
-Nici n-am idee. Știu doar că am trecut de Râmnicu Vâlcea, răspund eu înghițindu-mi gălbenușul și dezamorțindu-mi încheieturile încremenite în scaunul prăfuit și învechit al autobuzului care îmi amintea oarecum de excursiile comuniste.
Închid apelul după ce am lămurit-o pe maicămea legat de situația drumului și mă pierd pe geamul aburit al cavoului pe roți.

Păream cu totul într-o altă lume. Mașina noastră era gri și scotea un fum dens negru. Pe când în jurul nostru totul era verde, viu și natural.
Ca totul să fie într-o antiteză frumoasă, afară era opusul interiorului. Dacă în mașină praful era omniprezent, sufocant și chinuitor în exterior roua curăța plantele de praful ucigător precum un semn divin în aceste locuri edenice.

....................................................................................................................................................

Ușa imensă de termormopan alb-gri părea de neclintit. În urma mea în continuare pierduți în ochii legionarului de la intrare un cuplu care aparent nu era din România mă făceau să măresc pasul și să intru în incinta muzeului, chiar dacă vroiam să fac precum ei și să mai pierd vremea, să mai casc gura după cine știe ce statuie sau norișor de pe cer care ar fi dat bine în cadru.

Totuși am intrat și mare mi-a fost bucuria. Istoria mi-a plăcut de când mă știu, iar muzeul părea un parc de distracții pentru cei ca mine.
-Ziua bună! rostesc în timp ce coboram treptele de piatră și priveam de jur împrejur.
-Bună ziua! Român? îmi răspunde o domnișoară de statură medie, care doar ce se ridicare după scaun.
-Ăăă, da! Ultima dată când am verificat eram. Acum nu știu, haideți să vedem dacă vă înțeleg.

Încercam să râd cu domnița care avea să îmi fie ghid. Deși realizasem cât de nereușită a fost gluma ea totuși a zâmbit către mine.
-Bun, atunci va fi mai ușor pentru amândoi. Chiar dacă engleza ta nu o cunosc, a mea pot confirma că este fluentă, așa că voi vorbi în ce limbă vrei tu.
Din acest moment eram sigur că domnișoara avea să fie foarte descurcăreață cu publicul.

-Uuu, nu mă așteptam la o persoană atât de tânără într-un muzeu, în special în limbaj.
-Se pare că România mai are de gând să se trezească la realitate.
-Ce bine, măcar nu vom mai fi o generație ratată precum cred mulți.
-Și eu sper la fel!
-Cum te numești? E în regulă dacă vorbim la per tu! Observ că suntem foarte apropiați de vârstă.
-Da nu-i problemă, Georgi. Tu?
-Adrian. Zâmbindu-i politicos și mulțumit că am dat de oameni frumoși.

Coborâm micul pod construit deasupra descoperirilor arheologice și ajungem la nivelul solului.
În dreapta se descoperea armura unui fost centurion și coiful acestuia, steagul gemini, legiunea romană care a staționat în Alba Iulia după luptele daco-romane.
Eram precum un copil care își vede jucăriile dorite pentru prima dată. Exaltam de bucurie!
....................................................................................................................................................
În jurul coifului erau armele care i-au fost odinioare loiale fostului stăpân. Spada, cea mai frumoasă nimfă a unui soldat antic, strălucea parcă în ciuda celor două mii de ani care au trecut pe lângă ea și n-au putut face nimic. Nimic să o decime.
....................................................................................................................................................
-Uite, fiind la final, n-aș vrea să te las să pleci așa repede. Mai ales că nu te-am văzut să faci vreo poză. Așa că o să te duc la obiectivele noastre cele mai apreciate.
-Da! Ce? M-ați făcut curios. Mintea îmi zbura la multe lucruri, dar sub nici-o formă la ceea ce aveam să experimentez.

-Hai după mine pe scările astea și îți arăt ceva simpatic.
Patru machete! Asta aveam să descopăr în cele patru cutiuțe de sticlă aflate la ieșirea laterală care acum era încuiată. Mă îndrept ușor către prima cutie. Pășesc precum o felină africană pe înserat. Tacid și atent la orice detaliu pe care aveam să îl descopăr acum.

Îmi dau camera de pe braț ușor precum un vânător din savană și întreb din politețe și obișnuiță dacă pot a fotografia.
-Vorbești serios! De asta ți le-am și arătat, răspunde puțin măgulită Georgi.
-Iartă-mă!

Primul cub de sticlă pe care l-am cercetat îmi trezea niște amintiri aparent cunoscute. Însă nu realizam de unde pentru că ele erau din vremuri de demult.
Cavaleri romani de doi centimetri atacați de războinici daci și druizi din aceleași neam, într-o câmpie larg deschisă.

-Auzi, Georgi, de unde s-a inspirat artistul acestor capodopere?
-Păi, în special din descrierile vremurilor antice, plaiuri pitorești și chiar unele filme românești vechi.
-Aaaha! Nu realizam de unde îmi pare cunoscut mie peisajul ăsta eroic.
-Dacă ai știi câți spun lucrul ăsta.
-Serios!
Soldățeii păreau atât de bine ilustrați încât aveam impresia că nu mă uitam la niște jucarele care erau menite să atragă copii în muzeu ci la adevărate sculpturi, dar la o scară mult mai mică. Poate mult prea mică.

Cel de-al doilea peisaj mi-a transmis puțină mândrie patriotică. Totul se petrecea undeva într-o vale carpatică, iar în centrul văii în forma broaștei țestoase se afla o legiune romană. De jur împrejur, pe cei doi versanți micuți se aflau împrăștiați războinicii daci. De la arcași la spadasini. Tot felul de trupe darnice să își dea și viața pentru patria lor.

Nu înțeleg de ce m-a lovit sentimentul ăsta, dar ambuscada dacică mi s-a părut o adevărată ilustrare din care puștii de azi au numai de învățat, despre devotamentul și dragostea față de țară. Dragoste care astăzi pare pierdută de mult, iar copiii ăștia par mici zombii rătăciți.

Ultimele două planuri au fost puțin mai complexe. Aparent ele vroiau să arate cum era o zi normală în fosta cetate romană Apullum. Însă în fiecare machetă se putea observa clar că dispunea de alte și alte peisaje. Filosofi care gândeau la eternul univers în jurul unei frumoase fântâni de vară. Bărbați în camere infecte în brațele unor femei cu moravuri ușoare. Torționiști călare pe ovine, soldați care pedepseau criminali sau poate oameni nevinovați, negustori în mari piațete, băi termale, flăcăi și bătrâni în birturi potolindu-și setea și foamea la mese mici și joase. Toate acestea erau distracțiile și chinurile localnicilor în urmă cu două mii de ani.

....................................................................................................................................................

You Might Also Like

0 comentarii