Codlea, o comunitate utopică

Șase dimineața, m-am trezit din nou înaintea alarmei. Patul este moale. Mă mai fâțâi de câteva ori prin așternutul pufos și călduros...


Șase dimineața, m-am trezit din nou înaintea alarmei. Patul este moale. Mă mai fâțâi de câteva ori prin așternutul pufos și călduros al gazdei mele din Brașov.
De această tură am cerut ajutorul unui bun prieten din Brașov, n-am mai vrut să mai prind iar vreun frig căutând vreo pensiune prin carpații româniei la 2 dimineața.
Nu de alta, dar răceala cam își făcea simțită prezența. Însă, noroc cu mama lui Dănuț, care imediat cum s-a trezit s-a îndreptat către bucătăria micuță și a pregătit apa pentru ceaiul matinal.

De cealaltă parte, Dan deși mai avea la dispoziție mai puțin de o oră să ajungă la muncă parcă nici nu vroia să se trezească.

- Dănuț, mamă ! Hai, că e deja și douăzeci!
- Mmmmm, mmbine, no mai lasămă câteva minute. Da !?

Parcă un semn divin și chiar în acel moment venit din schimbul trei sosește tatăl amicului meu.

- Oooo, Adiță! Tati ce faci !? Dar de ce n-ai zis și tu că vii ?
- Ăăăă ! ... n-am apucat să termin propoziția că din bucătărie doamna Tănăsie vine fericită și zâmbitoare și răspunde ea pentru mine.
- Mârșavul ăla mic din pat n-a dat nici-o veste, deși Adiță sunase de câteva ori înainte.
- Iauzi ! Așa mă Dănuț tată ! Hai, că-i deja și douăzeci și cinci! Plăcerea lui Dan era la final, trezirea era inevitabilă.

În bucătărie, zăbovesc minute bune. Mănânc câteva bucăți de cașcaval cu un ceai verde. Încerc să mă bucur de mirosul proaspăt al ceaiului verde amestecat cu câteva floricele de mușețel lăsate la uscat chiar de doamna Tănăsie.

Aerul rece al lunii februarie e atât de tare în munte, încât nu îmi vine să cred prognoza meteo. Nouă grade îmi radia colțul stâng al telefonului la ora opt dimineața, dar eu puteam să jur că moș gerilă sigur e prin jurul meu.
Îmi simțeam cum încheieturile de la degete cedează. Scârțiau precum parchetul umflat. Simțeam cum vântul îmi trece nepăsătorul prin piept și vrea să îmi zmulgă toate măruntaiele din mine.

Am avut totuși un gram de noroc că până la mașina către Codlea nu mai aveam mult. Mai aveam de străbătut doar o vale în care vântul este prezent aici și vara.

Odată ajuns în Codlea n-am mai simțit prezența vântului deloc, dispăruse, totuși nici oamenii nu-i mai găseam acum. Se evaporaseră și aceștia.
Cetatea fortificată, pentru care venisem în inima țării am descoperit-o cu ușurință, din păcate poarta era încuiată și după cum am zis străzile pustii nu mă ajutau deloc. Îmi părea nespus de rău, dar nu sunt genul de om care pleacă la prima ușă încuiată, așa că am început să dau roată cetății.

După câteva ture realizez că semănam cu un paznic miedieval care tocmai ce își ocupase postul. Totul mi se părea nou, însă nimic nu mă surprindea.
La un moment dat lângă zidul cetății zăresc o cafenea. Genul acela de fostă magazie în care s-a adus un aparat de făcut cafea, iar acum toții sătenii trag la ea. Era un fel de rețea socială offline, însă era singura mea șansă de a afla dacă voi intra sau nu și eu astăzi în cetate.

- Salutări, bună ziua !
- Ziua bună și ție flăcău! Cu ce te putem ajuta ?
- Haha ... zâmbesc ușor către tipul care îmi putea fi tată și-îi răspund . Aș vrea să intru în cetate, dar e încuiată intrarea și am dat roată de câteva ori cetății și n-am găsit nimic și pe nimeni.
- No, trebuia să fie cineva pe afară, dar dacă nu-i intră în parohie, trebuie să fie cineva pe acolo. E peste drum clădirea.
- Mulțumesc frumos, apreciez ajutorul dumneavoastră! Să aveți o zi frumoasă !
- O să fie ! Și ridică paharul de tărie în aer precum un salut și își înclină capul puțin în stânga.

În parohia săsească am dat de preotul bisericii. Bat la ușă și de pe cealaltă parte se aude ...
- Jaaa!
Deschid ușa ușor, puțin nereceptiv și găsesc un bărbat undeva între 28-34 ani, bine construit, însă puțin obosit și probabil deranjat de vizita mea matinală.
- Iertați-mă, se poate vizita biserica la ora aceasta !? Am venit destul de departe și mi-ar părea rău sa nu vizitez biserica.
- Ăăăă, ja, un moment te rogu’ așteaptă.

Se ridică din fața calculatorului. Iese din încăpere și mă lasă să aștept pe un hol rece, întunecat și plin cu portretele foștilor parohi, care mi se părea foarte înfricoșători. El urcă pe bezna aceea fără prea multe griji niște scări care dădeau spre un etaj nevăzut.
Pentru următoarele cinci minute, mai mult sau mai puțin, am ascultat o discuție într-o germană ciudată mie între el și o a doua persoană, pe care aveam să o cunosc în scurt timp.

- Te va conducea doamna îngrijitoare. Îl aud zicându-mi după ce a trecut pe lângă mine indiferent.
- Ooo, tu ești turistul singuratic ! rostește doamna cu un zâmbet straniu.
- Se pare că eu sunt ! Sper că n-am creat vreun deranj.
- Aaa, nu stai liniștit, oricum trebuia să ajung pe la biserică.

Ieșim pe poarta parohiei, traversăm strada aparent mare a satului către biserica încuiată și deodată doamna cu blugi până la poale și hanorac bărbătesc scoate o imensă cheie cu care din câteva mișcări mută ușa parcă de neîncremenit până acum câteva secunde.
Deodat’ mintea mea poate completa puzzle-lul. Acum erau toate piesele.Pot zări toată construcția, nu numai turnul din exterior și turla bisericii.

- Dar de unde vii tu ?
- București. Și îi fac semn către aparat, din gest îi sugerez dacă pot să fotografiez.
- Da, poți să faci poze. Și tocmai de la București ai venit pentru biserică !? Păi, dar cu ce te ocupi ? De ce faci vizitele astea ?
- Sunt călător, un copil curios.
- Și câștigi ceva din călătorii ?
- Da, experiențe de viață și prietenii frumoase.

Nu cred că mai are rost să vă spun cum îmi zâmbea doamna. Se vedea pe chipul ei că rostite acele cuvinte i-au înseninat ziua.

Din acel moment am făcut un adevărat tur al fostei cetăți. Am aflat în sfârșit ce semnifică acele cifre pe tăblițele din mijlocul bisericii sau cât de bine conviețuiesc sașii, românii și maghiarii în această comunitate mică.

You Might Also Like

0 comentarii