Sibiu, drumuri, plimbări și clădiri vechi

Camera tihnită de liniște mă apasă, cu mintea mea se joacă, lumina slabă a încăperii mă relaxează și mă obligă să meditez la clipe...


Camera tihnită de liniște mă apasă, cu mintea mea se joacă, lumina slabă a încăperii mă relaxează și mă obligă să meditez la clipele frumoase de toamnă pe care le-am pierdut deja. Ochii mi se închid, ceața mă înconjoară, încet încep să ascult sunetele minții și deja imaginile prind contur.

Văd un corp mediu, puțin obosit, dar vioi cu un ghiozdan micuț și realizez că amintirea care mi-a venit într-o zi rece de martie e legată strâns de prima mea vizită în Sibiu. Zâmbesc ușor, nu deschid nici măcar pentru o secundă ochii și continui să visez. Îmi aintesc cu drag că cel mai important lucru din acel ghiozdan era setea de necunoscut și gândul primordial care m-a avântat către acest oraș într-o banala zi de octombrie a fost dragostea pentru călătorii.

Încet, încet, se conturează și drumul, unul extrem de rece. Starea mea, cea a unui somnolent amplifica și mai tare frigul din jurul meu. Nici măcar cafeaua băută în gară la patru dimineața nu m-a trezit sau măcar încălzit și cad și mai greu pe scaunul rece. Înconjurat numai de bătrânul gerilă mă surprind și pe mine, oare există vreun loc în care să nu pot dormi, chiar așa de bine mă acomodez!

Sunt trezit de zgomotul făcut de șofer, atunci când și-a ridicat programul pentru noul său drum, aflu că el era cel cu care aveam să ajung în Sibiu. Îl rog frumos să aibă inima bună și să mă lase și pe mine să urc în autobuz să mă mai încălzesc. Dezamăgire maximă, în vehicul era atât de frig, încât aș fi coborât înapoi în autogară. Totuși, norocul meu că mereu port o haină în plus în rucsac și mă îmbrac mai bine și revin la moțăitul meu cel de toate diminețile.

Undeva după prea multe dealuri și gropi ajung să mă trezesc ghemuit și speriat la mijlocul drumului între Pitești și Râmnicu Vâlcea, însă peisajul mă calmează și renunț într-o clipă la somnul rece, mă bucur de brazii verzi și înalți, peisajele rurale, turmele de oi ghidate de ciobănașii puri, blânzi și gingași.

La capătul celor patru ore și jumătate de dealuri, munți, frig, soare, ploaie, nori și muzică populară ajung în gara Sibiului, totul pare că a trecut într-o clipită. Cobor din cutia de fier tihnită de căldură, sunt puțin confuz, însă fericit că am ajuns în final, Sunt fericit, împăcat cu mine și liniștit realizez cât de tare este efectul Ardealenesc. Deși nu am vizitat niciodată până acum Sibiul, deja mă simțeam parcă aș fi revenit acasă.

Încep lent, dar nu timid să cer mici indicații cu privire la pensiunea unde aveam să mă cazez. Dacă până acum mă cazam unde îmi venea, de această dată m-am interesat de acasă de locul unde aveam să stau, însă niciodată nu am reușit să mă cazez așa de aproape de gară, acum am reușit pe lângă acest lucru să gasesc și o pensiune superbă din toate punctele de vedere (și nu, nu am fost plătit să fac reclamă, ca să vă convingeți nu o să dau numele acestei pensiune).

Mă cazez, despachetez, îmi las rucsacul, puținele haine pe care le aveam cu mine, îmi iau portofelul, harta, aparatul foto și plec. Încui camera și cobor scările. Ajung pe stradă și deja mă trezesc în minunatul peisaj Sibian, trag aer în piept, îmi bag căștile în urechi, pornesc muzica și mă avânt, parcă totul e rupt dintr-un vis, prima oră am crezut că nu e adevărat, nu credeam că poate fi așa frumos. Scotocesc în buzunar după telefon și dau pe joș o foaie, mă aplec să văd despre ce era vorba, lista cu obiectivele pe care mi le-am propus, mă uit pe hartă și ce observ, marea majoritate a acestor obiective turistice se află pe o rază destul de mică! Acest lucru după mine reprezintă un avantaj, într-un oraș montan destul de mare precum Sibiul.

Îmi continui periplul meu pe străzile mici, mă delectez cu peisajele urbane aparte ale Sibiului, când dintr-o dată sunt oprit pe stradă. Mă dau puțin în spate, nu c-aș fi fost speriat sau terifiat ci pentru a vedea chipul șoferului. Solenza lui albastru-verzuie, puțin depășită, dar întreținută m-a făcut să fiu și mai curios de cine e la volan. Mă apropii ușor, deoarece manevrele lui erau cam necontrolate și bruște și văd un tânăr flăcău puțin bătut de vânt. Curiozitatea lui față de obiectivul aparatului meu este atât de mare încât insistă să se uite la el.

Prima oară m-am așteptat să mi-l cumpere, pe urmă îl privesc cu mai multă atenție, nu părea tipul de fotograf înrăit și mă gândeam că e un simplu hoț, deja mă așteptam să plece pur și simplu cu el, mai ales că era în mașină și avea motorul pornit, însă pe urmă din vorbă în vorbă aflu că el dorea doar să își recupereze o sumă de bani și în loc să își primească datoria acesta a primit un obiectiv foto, iar el nepricepându-se întreaba pe oricine vede cu un aparat la el. Nu asta m-a marcat, ci faptul că deși omul era un butoi plin de griji el nu a vrut ca acest lucru să mă afecteze vreo secundă și ca un ardelean bun ce este mi-a urat în stilul caracteristic cuvintele ”Pân' dată viitoare ziua bună!”

Această experiență pe care nu aș vrea să o uit prea curând am trăit-o foarte aproape de Piața Mare a Sibiului, Mare mi-a fost uimirea, însă atunci când m-am apropiat de piață. Peisajul părea rupt din poveștile lui Hans Christian Andersen, copii alergând cu ghiozdanele imense, cupluri care se plimbă pe străzile mari și spațioase ale centrului, palate și biserici construite undeva prin secolul XVII-XVIII. Câteodată mă întrebam, ”Oare mai sunt în România !?” Ca totul să fie și mai frumos am realizat că am ajuns chiar în perioada Târgului de Crăciun. Nu îmi venea să cred, oare de ce nu am vizitat eu Sibiul mai devreme ? Totul era perfect!

M-am plimbat un pic printre standurile din Piața Mare a Sibiului, unde era organizat târgul, însă nu am zăbovit prea mult pentru că oricum era ziua în amiaza mare și nu avea nici un farmec evenimentul în plină zi, așa că m-am îndreptat spre Muzeul de Artă Bruckenthal.
Clădirea veche de mai bine de 300 ani nici nu zici că ar fi avut măcar cinci decenii, darmite 30, așa de bine este întreținut muzeul. La intrarea în muzeu, ca deobicei am făcut un episod super amuzant, marca Adrian, adică era să intru fără să îmi cumpăr bilet, noroc că am fost întors din drum și rugat frumos de către paznicul muzeului ”să știți că aici se plătește la intrare” ! Doamne, ce prost m-am putut simți atunci, dar, ce să fac, așa mi se întâmplă mie mai mereu.

Mă întorc din drum, intru timid și parcă vinovat în micuța încăpere, Interiorul m-a surprins, un contrariu între exterior și interior. Înăuntru am dat peste cea mai mare casă de muzeu pe care am văzut-o până acum, în 22 de ani. Pereții albi, par imenși de la culoarea curată și intensă, în jurul lor câteva dulapuri în care sunt exponate cărți, documentare și suveniruri ale muzeului care promovează istoria Sibiului, a familiei Brukenthal și a reședinței familiei habsburgice sunt atotprezente.

M-am aplecat ușor spre ghișeu, dau peste un bust robust și serios al unui bărbat trecut de mult de prima tinerețe, dar drept. Lângă el o doamna mai puțin aranjată, însă înțepată și prea încrezătoarea pe ea. Cer un bilet pentru exponatele galeriei de artă europene. ”Cinci lei, vă rog! ” Îmi răspunde bărbatul. Scot banii din buzunar, plătesc biletul și când să mă retrag de lângă ghișeu și să îmi încep turul liniștit deodată aud vocea subțire și agresivă a doamnei care încerca să îmi vâre pe gât lucruri de care nu aveam nevoie ”Nu doriți, un breloc, carte, film sau cană cu Muzeul Brukenthal ? ”.

Refuz politicos, însă insistența ei era incredibilă - ”dar sigur nu doriți măcar un tricou personalizat !?”. Nu mint, m-a cam ispitit când a venit vorba de tricoul personalizat, însă tot am refuzat, deoarece nu doresc să cumpăr astfel de suveniruri de care nu am nevoie. Astfel de lucruri nu le văd rostul în astfel de instituții. Dacă doresc să cumpăr ceva, credemă chiar voi cumpăr, nu este nevoie să fiu sâcâit de cineva.

Mă rog, urc scările, treptele le simt cam grele sub talpa ghetelor și doresc să scot aparatul foto din rucsac, însă din păcate, după cum m-am obișnuit în marea majoritate a muzeelor din țară nu poți fotografia în interior. Prea bunul nostru stat nu ne oferă șansa de a imortaliza amintiri din călătoriile noastre prin minunata noastră țară. Totuși, pentru cei care se așteaptă să găsească într-un muzeu de artă doar tablouri sau sculpturi veți fi surprinși, eu unu am găsit la secțiunea de artă românească cea mai mare secțiune dedicată culturii dacice din România, nu doar cultura cucutenilor, cea mai cunoscută din istoria geto-dacilor.

Nu mai puțin de 100 de bijuterii, obiecte artizanale și decorative din perioada dacică te așteaptă aici. Nu spun că e un lucru rău sau bun să fii patriot, însă când le-am văzut pentru prima oară m-am simțit copleșit de emoții, gândindu-mă la trecutul glorios pe care l-a avut acest imperiu timpuriu.

Următorul nivel al clădirii, este organizat perfect pentru cei care doresc să privească ore în șir un tablou din perioada renascentistă, peisaje eroice sau idilice sunt portretizate perfect. Surpriza cea mai mare a muzeului o veți trăi la subsolul clădirii, chiar lângă intrare vei găsi o ușă pe care nu mulți o observă. Avertisment, pentru cei dintre voi cu inima slabă vă rog să nu intrați, nu vă credeți supereroi. Vârcolaci, vampiri și mumii, sunt doar câteva astfel de monstruozități care prind viață, chiar ai impresia că sunt reale.

Doamne ce terifiat am fost atunci când am privit în ochii, chiar și de ceramică, a contelui Dracula. Da, știu, a devenit deja un kitsch turismul horror pe care Transilvania l-a adoptat după marele succes al romanului lui Bram Stocker, însă greu ai ocazia să te simți în același timp și înspăimântat și curios.

În concluzie Muzeul Brukenthal este unul dintre obiectivele turistice pe care niciun turist nu trebuie să îl rateze mai ales la prima vizită în Sibiu, tablouri cu peisaje rurale din perioada medievală, vise urbaniste extraordinare, comori antice și monștrii imaginari, toate acestea într-o minunăție arhitecturală din secolul XVIII.

You Might Also Like

1 comentarii