Busteni, ezitarea

Niciodată nu am luat ca atare avertismentele primite din partea salvamontiștilor, însă după ce natura și-a arătat fața ei frumoasă și ...


Niciodată nu am luat ca atare avertismentele primite din partea salvamontiștilor, însă după ce natura și-a arătat fața ei frumoasă și sălbatică am realizat că acele vorbe pe care le-am ignorat atâta vreme nu erau spuse în zadar deloc.

Pe o vreme care trăgea mai degrabă la somn, am plecat împreună cu un amic, către o aventură greu de uitat. Ne-am decis că noi putem învinge orice vânt, ploaie și nici-o ceață nu ne poate sta în cale. Vreau să recunosc, că deși par cam iresponsabil, am consultat înainte de a mă avânta la drum și părerea unui salvamontist.

Parcă și-l văd și acum, un tip peste media normală, trecut de mult timp de prima tinerețe, puțin ruginit din cauza vremii, însă nu o să uit rânjetul, după ce i-am zis ``mărețul`` plan. Replica lui a fost și mai dureroasă ”Nu sunteți echipați corespunzător, dacă printr-un miracol ajungeți sus veți coborâ doar la primăvară!”

Am vrut să îi demonstrez contrariul, însă cu cât urcam și vedeam grupurile de oameni care coboarau speriați de norii care nu prea erau prietenoși atunci am realizat că poate avea dreptate acel om și noi suntem prea încăpățânați.

Încăpățânarea noastră ne-a dus foarte aproape de Cascada Urlătoarea, priveliștea montană în această perioadă este mirifică, culorile naturii sunt atât de diverse și extrem de intense, încât aveam impresia că sunt în Middle Earth. Mă așteptam în orice moment să mă trezesc cu un elf lângă mine care să mă ghideaze către destinația mult visată, însă la doar cinci metri cascadă am auzit un sunet ciudat, parcă ar fi fost un răgnet de animal, urmat de un altul și un altul.

Pentru prima dată în două zeci de ani am înțeles ce înseamnă setea de viață și doar o secundă ne-a luat ca să dispărem de acolo. Orice ar fi fost, lup, urs, mistreț sau orice animal nu merită riscul așa că dacă urcarea celor 320 metri ne-a luat cel puțin juma de ceas coborârea lor nu a durat mai mult de cinci minute.

După ce am scăpat și am decis să ne adăpostim de ploaie măruntă și sâcâitoare care nu ne dădea pace, totuși nu ploaia era în mintea noastră, ci gândul de reîntoarcere, nu puteam să ne liniștim, ne simțiam atât de frustrați și dezamăgiți de noi.

Însă, după ce am stat mai mult timp pe gânduri și am calculat fiecare ipoteză a ceea ce ar putea să ni se întâmple am realizat că trebuie să ne reîntoarcem cu altă ocazie, nu merită riscul.

Chiar dacă nu mai aveam de gând să ne avântăm în natură nu puteam să plec așa ușor din Bușteni, nu așa ușor, așa că am plecat spre oraș să vedem de-al doilea punct turistic din zonă, Castelul Cantacuzino.

Drumul a fost extrem de ud, la propriu, chiar dacă am fost conduși la un moment dat, de un ospătar din cadrul Restaurantului Cantacuzino, un gest foarte frumos din partea lui, tot am reușit contra performanța de a intra în castel uzi din cap până în picioare.

Odată ce am intrat în castel am fost atât de captivat încât am uitat să mai fac și fotografii. Și acum mă bufnește râsul când îmi amintesc reacția ghidului ”Te-am văzut că te minunezi atât de tare, dar nu te-am văzut să fii făcut măcar o poză”

Cu fiecare ocazie pe care o am spun mereu că eu ”câteodată sunt extrem de isteț, de-a dreptul genial, însă sunt momente când prostia mea atinge cote inimaginabile ”.
La final, când mai aveam două lucruri de văzut, doar atunci am tras și eu puțin, până atunci singurele imagini care au rămas sunt doar în mintea mea.

Totuși, mi-am promis un lucru anul viitor, nu este primul, însă cum am zis și despre Râșnov așa zic și acum. Anul viitor, sau chiar de ce nu, anul acesta voi revizita cu prima ocazie Castelul Cantacuzino, nu doar de a-mi lua revanșa ci de a mai putea sta puțin în interiorul vilei.

You Might Also Like

0 comentarii